Nu m-am săturat de România (preambul)

Nu m-am săturat de România.
Nu este o replică la articolul românului sadea care a scris articolul M-am săturat de România.
Este o continuare necesară și unilaterală, venită din nevoia de a-mi justifica prezența aici, în România.

Așadar vorbim despre țara mea. Nu a ta, nu a lui Băsescu sau Ponta, pe care de altfel, nici nu trebuia să îi amintesc, pentru că prea sunt discutați pe toate forumurile, fie de politică, fie de morală, fie de divertisment, doar pentru că există și dețin niște funcții care, teoretic, ar trebui să îi implice în dăinuirea românească nu doar administrativ, ci și sufletește.
Țara mea se numește România. Aici este neamul meu, familia mea, aici sunt eu.
Aici este mama.

Mă exprim cel mai bine în limba română, care mi-a dat sens rațional și afectiv. Nu pot să am aceeași trăire când spun I love you, ca atunci când spun Te iubesc. Nu pot să râd în limba engleză, doar pot să mimez un zâmbet, care apare ca o grimasă falsă a bucuriei. Nu pot să plâng în altă limbă, pentru că inima mea simte și grăiește românește, are palpitații culese de pe aceste meleaguri, sângele îmi transportă leucocitele hrănite cu dor românesc. În această limbă am învățat să spun primele cuvinte: mama, buba, vreau, sunt, Dumnezeu. Visez în cuvintele acestei țări, glumesc cel mai bine în română, iubesc românește, o româncă, am copii români, pe care îi educ în limba mea, le definesc sensurile existenței și îi hrănesc cu bogăția acestei limbi. Chiar și acum scriu în limba română și îmi spunea cineva, care a studiat engleza de la o vârstă fragedă și care s-a mutat la Londra de vreo 10 ani, că nu poate să exprime cu acuratețe ceea ce simte decât în limba română. Cioran, bolnav fiind de Alzheimer, spre sfârșitul vieții, a uitat limba franceză, în care a scris și a înotat precum peștele și vorbea numai în limba în care s-a născut și a cerut apă prima oară. Limba română este patria mea, a spus Nichita Stănescu. Mie îmi place această limbă, pur și simplu pentru că este a mea și trăiesc în ea.

Aici am copilărit. Mi-am luat cele mai frumoase amintiri de la tei, de la corcoduși, de la prieteni. Am prieteni cu care vorbesc, culmea, tot în limba română, care m-au ajutat să mă definesc, direct sau indirect. Ce aș fi fără ei? Când vrei să bei o bere, o cafea, să lâncezești pisicește pe o canapea moale și să stai la palavre gratuite, să pui țara la cale, suni un prieten. Și este minunat să pierzi timpul cu un român, pentru că știe de toate, de la fotbal la arta culinară, de la poezie la Thales sau de la celula care se divide în trupul femeii, în actul creației, până la fațetele nevăzute ale Universului. Am prieteni citiți, deștepți, oameni de succes în societate, care folosesc Facebook cu un scop bine definit, acela de a se informa sau de a se promova, nu se predau rețelei, ci o domină cu tupeu. Facebook este un mijloc, nu un scop. V-am zis că am prieteni deștepți. Și voi aveți. Luați o pauză mentală și gândiți-vă la ei. Așa e? Da.

Mă bucur că exist aici, în România, unde pot să sun, la orice oră, pe cineva și îmi răspunde, fără să se simtă deranjat de apel. Sunt fericit că pot să mă întâlnesc cu oameni plăcuți la un grătar cu mici și carne de porc (urăsc nutriționiștii care ne interzic această plăcere) și mai ales cu vin de țară, de un roșu întunecat, prilej cu care ne amintim de timpurile trecute, care, de cele mai multe ori, au întâmplări comune, ușor de digerat, dar, mai ales, emoționante prin savoarea lor. Aici am învățat să gândesc. Există români care fac parte din vârful de lance al omenirii. Sportivi, temerari, cineaști, actori, medici, inventatori, pictori, sculptori, muzicieni... Am români, în istoria literaturii, care au cucerit lumea cu sabia înțelepciunii, dar și în istorie, care au făcut furori cu eroismul lor. Sunt mândru că sunt urmașul lor pe aceste meleaguri, dar mă întristez când mă gândesc că nu pot să fac mai multe pentru a le continua spiritul, că nu pot să le fiu demn urmaș. Oricum, fac și eu ce îmi stă în puteri, numai Dumnezeu poate să ne hărăzească un destin fabulos. Până la întâlnirea cu El, îmi spun și eu păsurile despre mine, despre noi, despre țara mea.

Dacă titlul și articolul încep cu nu o să termin cu un da.

Da, îmi place România. Ea este măsura mea, în același procent în care eu sunt măsura ei. Nu pot să spun că România este într-un fel sau altul, pentru că mă uit la mine, mă văd cum sunt și îmi transfer adjectivele asupra României. Eu o definesc, la fel cum ea mă definește pe mine. Relația este biunivocă.

Dacă mă plâng, înseamnă că nu o înțeleg.
Dacă o înjur, mă înjur pe mine.
Dacă o iubesc, mă iubesc pe mine.
Da, o iubesc.
Și nu mă mai satur de ea.