miercuri, 22 octombrie 2014

Manual alternativ de matematică românească. Primele 5 teoreme.


Sunt român. Altceva nu știu să fac.


Axioma teoremei 1
Este clar că trecutul participă din plin la dezvoltarea noastră personală. Istoria și tradiția se împletesc în firea și înclinațiile noastre.
Am fost atacați din patru zări, de năvălitori, imperii, gloate sau popoare civilizatoare, iar noi ne-am retras din calea lor, am luptat să ne apărăm sau am făcut alianțe. Nu știu să fi atacat noi pe cineva din dorința de a ne mări teritoriul sau averea. Nu știu ca românii de rând să fi avut sclavi, precum alte popoare care se consideră de înalt rang și nici nu știu ca noi, românii, să fi atacat vreo țară în numele creștinismului, pe considerentul că victima este de altă religie decât ortodoxia. Eroii noștri din istorie s-au născut din nevoia de a-și apăra pământul strămoșesc, neamul și credința. Sunt viteji de conjunctură, împinși spre vitejie de cei care au venit pe aici să ceară „pământ și apă”. Nu au avut un bunic care să le ceară să domine teritorii, nu au avut un tată care să le impună cucerirea altor popoare, ei au fost crescuți în spiritul toleranței, moștenit de la înaintași. Suntem în aceeași situație și acum. Învățăm de la părinți să ne vedem de crucea noastră, să fim cumpătați și drepți, avem valorile creștine la marginea auzului, pentru că în fiecare duminică auzim clopotele bisericilor sfâșiind văzduhul într-o chemare spre iubire. Nu este un sunet punitiv, nu este de luptă aprigă împotriva cuiva real imediat, ci este o chemare către îndreptare interioară. Preocupați cu mântuirea, cu dragostea creștină, ne-am lăsat furați de cei care au îndeobște preocupări lumești.
Tradiția noastră se împletește într-un mod fericit cu credința. Obiceiurile bătrânești conduc tot spre o fire îngăduitoare, chiar dacă, pe alocuri, ele sar din tiparele religiei. Păgânismul se manifestă la noi prin comunicare cu natura, cum este cazul paparudelor, care fac incantații pentru a aduce ploaie, prin hotărârea destinului, în situația ursitoarelor, prin menirea dragostei asupra tinerilor, în noaptea de Sânziene sau printr-o mitologie pierdută în negura veacurilor, cea a călușului oltenesc. Aceste obiceiuri și multe altele nu complotează împotriva altor popoare, nu recurg la mijloace sadice de a ne situa pe noi mai sus pe scara orgoliului civilizației, ci ne conduc spre o cale de desăvârșire întru ale spiritului. Tradiția nu exclude religia, pe alocuri chiar o completează, pentru a da o măsură completă credinței noastre absolute. Toate aceste trăsături străvechi și atât de actuale ne fac unici ca entități spirituale.
Poate par oarecum sentimental și prea aplecat spre religia noastră adâncă, dar adevărul nu are adjective. Doar este.
Acum, când scriu, mă simt unic.
Tu, când citești, te simți unic.
Ești unic în fiecare zi, dar uiți.

Teorema 1. Românul este unic



Axioma teoremei 2
Este clar că religia noastră ortodoxă vine de la începuturile creștinismului și a săpat brazde afective și de înțelepciune în subconștientul românesc.
În fiecare zi, pe stradă, aiurea, văd oameni care își fac semnul crucii. Toți știm Tatăl nostru. Toți am trecut pe la biserică, unde, chiar dacă nu avem un preaplin de credință, ne lovește o cuvioșenie liniștitoare, ce oprește parcă timpul în loc. De Paște, sărbătorim Învierea alături de o mulțime de oameni, pe care te bucuri să îi vezi că vin la biserică, împreună cu care aștepți să iei Lumina venită de la Sfântul Mormânt. Mergem la nunți, mai râdem, mai glumim, dar ne plecăm orgoliul în fața Sfintei Taine, rânduită de Hristos întru iubire și dăruire.
Am auzit de Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, și mulți alți părinți ai Ortodoxiei, care ne dau aer pur de respirat și ne croiesc drumul către viața veșnică. La necaz îl căutăm pe preot să ne aline cu vorbe de încurajare, să ne pună ca pavăză nădejdea creștină. Avem un număr impresionant de biserici și mănăstiri,  unde sufletele închinate vieții în sfințenie se roagă pentru noi ceilalți, care sălășluim în păcat. Ne rugăm și noi, așa cum știm.
Hristos este în conștiința fiecăruia, în sufletul nostru, la unii mai mult, la alții mai puțin, dar este. Purtăm cruciulițe la gât și avem icoane în casă.
În adâncimile oceanului zbuciumat din interiorul nostru se află un izvor de apă limpede, neasemuit de curată, care este credința în Hristos. Știm asta, este în celulele noastre, pentru că acolo ne refugiem când ne lovesc necazurile și vicisitudinile zilelor de restriște.
Nu știm altă cale spre mântuire, decât cea a lui Hristos și dacă aflăm despre una anume, o comparăm cu cea știută. Ne mișcăm între adevărul altora și Adevărul nostru.
Acum, când scriu, cred în Dumnezeu.
Tu, când citești, crezi în Dumnezeu.
Crezi în fiecare zi, dar uiți.

Teorema 2: Românul crede în Dumnezeu




Axioma teoremei 3
Este clar că diversitatea înconjurătoare participă din plin la dezvoltarea noastră personală. Primul cuvânt spus a fost în limba română și chiar și ultimul va fi tot în limba română. Prima declarație de dragoste a fost fâstâcită de vorbe care veneau dintr-o adâncime pe care nu ți-o definești niciodată. Rugăciunea are totuși cuvinte, de la care pleci spre lumină.
Te vaieți și te bucuri în limba română, înjuri și visezi în limba română, trăiești în limba română.
Ochii tăi sunt rotunjiți după forma florei și faunei, a reliefului din jurul tău, a femeilor frumoase, a bărbaților virtuoși, în general, a societății românești. Ai văzut peisajele de la țară toamna, ai fost pe munte, unde simți că zbori și ai văzut un răsărit la Marea Neagră. Alte popoare văd cu totul altceva.
Auzul îți este modelat de Rapsodia Română sau de Balada lui Ciprian Porumbescu, ori de Maria Tănase. Ai altă anvergură sufletească, spre deosebire de cel care s-a născut cu Wagner.
Mănânci românește. Pâine, carne de porc, murături, ouă cu jumări în tigaie, mici și mai ales ciorbe. Nicăieri în Europa nu am mâncat ciorbă ca la bunica. Ne place ontologic să ne adunăm cu prietenii, la orice vârstă am fi, să mâncăm și să bem, să povestim până uită și timpul de noi și să ne facem planuri la plecare pentru o nouă chermeză. Avem continuitate cu o gașcă de prieteni, cu care ne vedem foarte des, ca și când ar fi un dat de la Dumnezeu, și ajungem să ne știm atât de bine, că de multe ori avem aceleași gânduri. Prietenii tăi sunt români, simt românește.
Când iubești, persoana îmbrăcată în sentimentele tale este româncă. Pricepută, îndemânatică, drăgăstoasă, pupăcioasă, are sentimentul că cel mai important lucru din viața ei este familia. Tot ce mișcă-n firea ei se îndreaptă către copii. Și acum se transformă în leoaică. Femeia poartă în ea darul lui Dumnezeu către om, acela de a avea continuate prin copii, ceea ce ne face să vorbim în mii de ani despre existența noastră ca specie. Iubita ta este româncă, simte românește.
Acum, când scriu, simt românește.
Tu, când citești, simți românește.
Așa simți în fiecare zi, dar uiți.

Teorema 3: Românul simte românește



Axioma teoremei 4
Este clar suntem singurii continuatori ai gândirii românești. Pentru că doar nu o să vină o echipă de cercetători suedezi care să ne modeleze ideile neaoșe. Să-i văd eu cum ne explică doina, cum pun în teorie sinele și sinea și cum îi argumentează unui pustnic necesitatea produselor Ikea. Basmele citite în copilărie, lecturile din școală și, mai apoi, când ai făcut cunoștință cu scriitorii și cugetătorii români îți imprimă simțământul că aparții unei culturi bogate, cu individualități afirmate la nivel mondial. Istoricii, politicienii, regii, voievozii, oamenii care au avut un cuvânt greu de spus de-a lungul timpului, pe aceste meleaguri, curg spre tine, precum un râu spre o mare înspumată, în căutarea liniștii sacerdotale. Cuvintele lor, lăsate în scris pentru tine, exclusiv pentru tine, române, au tăria unei semințe de dor românesc, ce așteaptă să găsească pământ fertil. Pentru cine consideri că a trăit Mihai Viteazul? Pentru cine crezi că a scris Mircea Eliade? Pentru cine a simțit Brâncuși? Decebal, de ce și-a luat viața? Aș vrea să nu rămânem la stadiul întrebărilor și să conștientizăm răspunsurile. Tu trebuie să faci asta. Eu trebuie să fac asta. Dar mă complac într-un prezent fără suflare, în care trăiesc cu sentimentul amar al singurătății.
Cred că nu sunt doar eu în situația asta. Și tu ești năpădit de aceleași gânduri, de dor, de jale, de năpastă ce se abat asupra noastră. Și, peste ele, simți cum fulgeră trecutul și ne luminează prezentul, ca și când s-ar materializa, din nimic, o ființă luminoasă de poveste ce ne arată calea spre altarul gândirii românești.
Acum, când scriu, gândesc românește.
Tu, când citești, gândești românește.
Așa gândești în fiecare zi, dar uiți.

Teorema 4: Românul gândește românește



Axioma teoremei 5
Este clar că există o dublă relație între cum mă manifest eu în societate și cum se manifestă societatea în mine. Lucrurile se întâmplă ca într-o oglindă, a cărei suprafață suferă de lipsa unei planeități perfecte și reflectă deformat, pe fiecare altfel. Păcat că nu s-a inventat o oglindă în care să ne privim sufletul, căci astfel  nu am mai fi văzut nicio diferență între noi!
Cum evoluează socialul, mă influențează și pe mine, iar cum mă desfășor eu pot să modific socialul apropiat. Este un drum cu două sensuri, pe care influențele mișună continuu, ca circuitul vaporilor de apă în natură. Te adaptezi instinctual, cameleonic la mediul înconjurător, împrumuți trăsături, gesturi, stări din acesta, pentru ca, la rândul tău, să le transmiți mai departe. Suma ta este adunarea dintre societate și individualismul social de care dai dovadă. Avem aceleași preocupări și jocuri, când suntem copii, învățăm despre aceleași lucruri la școală, muncim în spațiul acelorași legi morale și sociale la maturitate și murim în același pământ. Trăim într-o sferă de influență românească și ne manifestăm în ea cu aceleași capacități spirituale, atât de diferit la suprafață, dar atât de identic în esență.
Acum, când scriu, mă manifest românește.
Tu, când citești, te manifești românește.
Așa te manifești în fiecare zi, dar uiți.

Teorema 5: Românul se manifestă românește



Axioma ta
Pentru moment nu mai am nicio axiomă și nicio teoremă. Dacă ai tu, te rog să o scrii, așa cum știi, și să o faci publică. Chiar insist.
Eu știu doar că acum, când scriu, sunt român.
Tu, când citești, ești român.
Ești român în fiecare zi, dar uiți.

Eu vreau să nu mai uiți.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu