Sunt
român. Altceva nu știu să fac.
Axioma teoremei 1
Este
clar că trecutul participă din plin la dezvoltarea noastră personală. Istoria
și tradiția se împletesc în firea și înclinațiile noastre.
Am
fost atacați din patru zări, de năvălitori, imperii, gloate sau popoare
civilizatoare, iar noi ne-am retras din calea lor, am luptat să ne apărăm sau
am făcut alianțe. Nu știu să fi atacat noi pe cineva din dorința de a ne mări
teritoriul sau averea. Nu știu ca românii de rând să fi avut sclavi, precum
alte popoare care se consideră de înalt rang și nici nu știu ca noi, românii,
să fi atacat vreo țară în numele creștinismului, pe considerentul că victima
este de altă religie decât ortodoxia. Eroii noștri din istorie s-au născut din
nevoia de a-și apăra pământul strămoșesc, neamul și credința. Sunt viteji de
conjunctură, împinși spre vitejie de cei care au venit pe aici să ceară „pământ
și apă”. Nu au avut un bunic care să le ceară să domine teritorii, nu au avut
un tată care să le impună cucerirea altor popoare, ei au fost crescuți în
spiritul toleranței, moștenit de la înaintași. Suntem în aceeași situație și
acum. Învățăm de la părinți să ne vedem de crucea noastră, să fim cumpătați și
drepți, avem valorile creștine la marginea auzului, pentru că în fiecare
duminică auzim clopotele bisericilor sfâșiind văzduhul într-o chemare spre
iubire. Nu este un sunet punitiv, nu este de luptă aprigă împotriva cuiva real
imediat, ci este o chemare către îndreptare interioară. Preocupați cu
mântuirea, cu dragostea creștină, ne-am lăsat furați de cei care au îndeobște
preocupări lumești.
Tradiția
noastră se împletește într-un mod fericit cu credința. Obiceiurile bătrânești
conduc tot spre o fire îngăduitoare, chiar dacă, pe alocuri, ele sar din
tiparele religiei. Păgânismul se manifestă la noi prin comunicare cu natura,
cum este cazul paparudelor, care fac incantații pentru a aduce ploaie, prin
hotărârea destinului, în situația ursitoarelor, prin menirea dragostei asupra
tinerilor, în noaptea de Sânziene sau printr-o mitologie pierdută în negura
veacurilor, cea a călușului oltenesc. Aceste obiceiuri și multe altele nu
complotează împotriva altor popoare, nu recurg la mijloace sadice de a ne situa
pe noi mai sus pe scara orgoliului civilizației, ci ne conduc spre o cale de
desăvârșire întru ale spiritului. Tradiția nu exclude religia, pe alocuri chiar
o completează, pentru a da o măsură completă credinței noastre absolute. Toate
aceste trăsături străvechi și atât de actuale ne fac unici ca entități
spirituale.
Poate
par oarecum sentimental și prea aplecat spre religia noastră adâncă, dar
adevărul nu are adjective. Doar este.
Acum,
când scriu, mă simt unic.
Tu,
când citești, te simți unic.
Ești
unic în fiecare zi, dar uiți.
Teorema 1. Românul este
unic
Axioma teoremei 2
Este
clar că religia noastră ortodoxă vine de la începuturile creștinismului și a
săpat brazde afective și de înțelepciune în subconștientul românesc.
În
fiecare zi, pe stradă, aiurea, văd oameni care își fac semnul crucii. Toți știm
Tatăl nostru. Toți am trecut pe la
biserică, unde, chiar dacă nu avem un preaplin de credință, ne lovește o
cuvioșenie liniștitoare, ce oprește parcă timpul în loc. De Paște, sărbătorim
Învierea alături de o mulțime de oameni, pe care te bucuri să îi vezi că vin la
biserică, împreună cu care aștepți să iei Lumina venită de la Sfântul Mormânt.
Mergem la nunți, mai râdem, mai glumim, dar ne plecăm orgoliul în fața Sfintei
Taine, rânduită de Hristos întru iubire și dăruire.
Am
auzit de Ilie Cleopa, Ioanichie Bălan, Iustin Pârvu, Arsenie Boca, și mulți
alți părinți ai Ortodoxiei, care ne dau aer pur de respirat și ne croiesc
drumul către viața veșnică. La necaz îl căutăm pe preot să ne aline cu vorbe de
încurajare, să ne pună ca pavăză nădejdea creștină. Avem un număr impresionant
de biserici și mănăstiri, unde sufletele
închinate vieții în sfințenie se roagă pentru noi ceilalți, care sălășluim în
păcat. Ne rugăm și noi, așa cum știm.
Hristos
este în conștiința fiecăruia, în sufletul nostru, la unii mai mult, la alții
mai puțin, dar este. Purtăm cruciulițe la gât și avem icoane în casă.
În
adâncimile oceanului zbuciumat din interiorul nostru se află un izvor de apă
limpede, neasemuit de curată, care este credința în Hristos. Știm asta, este în
celulele noastre, pentru că acolo ne refugiem când ne lovesc necazurile și
vicisitudinile zilelor de restriște.
Nu
știm altă cale spre mântuire, decât cea a lui Hristos și dacă aflăm despre una
anume, o comparăm cu cea știută. Ne mișcăm între adevărul altora și Adevărul
nostru.
Acum,
când scriu, cred în Dumnezeu.
Tu,
când citești, crezi în Dumnezeu.
Crezi
în fiecare zi, dar uiți.
Teorema 2: Românul crede
în Dumnezeu
Axioma teoremei 3
Este
clar că diversitatea înconjurătoare participă din plin la dezvoltarea noastră
personală. Primul cuvânt spus a fost în limba română și chiar și ultimul va fi
tot în limba română. Prima declarație de dragoste a fost fâstâcită de vorbe
care veneau dintr-o adâncime pe care nu ți-o definești niciodată. Rugăciunea
are totuși cuvinte, de la care pleci spre lumină.
Te
vaieți și te bucuri în limba română, înjuri și visezi în limba română, trăiești
în limba română.
Ochii
tăi sunt rotunjiți după forma florei și faunei, a reliefului din jurul tău, a
femeilor frumoase, a bărbaților virtuoși, în general, a societății românești.
Ai văzut peisajele de la țară toamna, ai fost pe munte, unde simți că zbori și
ai văzut un răsărit la Marea Neagră. Alte popoare văd cu totul altceva.
Auzul
îți este modelat de Rapsodia Română sau de Balada lui Ciprian Porumbescu, ori
de Maria Tănase. Ai altă anvergură sufletească, spre deosebire de cel care s-a
născut cu Wagner.
Mănânci
românește. Pâine, carne de porc, murături, ouă cu jumări în tigaie, mici și mai
ales ciorbe. Nicăieri în Europa nu am mâncat ciorbă ca la bunica. Ne place
ontologic să ne adunăm cu prietenii, la orice vârstă am fi, să mâncăm și să
bem, să povestim până uită și timpul de noi și să ne facem planuri la plecare
pentru o nouă chermeză. Avem continuitate cu o gașcă de prieteni, cu care ne
vedem foarte des, ca și când ar fi un dat de la Dumnezeu, și ajungem să ne știm
atât de bine, că de multe ori avem aceleași gânduri. Prietenii tăi sunt români,
simt românește.
Când
iubești, persoana îmbrăcată în sentimentele tale este româncă. Pricepută,
îndemânatică, drăgăstoasă, pupăcioasă, are sentimentul că cel mai important
lucru din viața ei este familia. Tot ce mișcă-n firea ei se îndreaptă către
copii. Și acum se transformă în leoaică. Femeia poartă în ea darul lui Dumnezeu
către om, acela de a avea continuate prin copii, ceea ce ne face să vorbim în
mii de ani despre existența noastră ca specie. Iubita ta este româncă, simte
românește.
Acum,
când scriu, simt românește.
Tu,
când citești, simți românește.
Așa
simți în fiecare zi, dar uiți.
Teorema 3: Românul simte
românește
Axioma teoremei 4
Este
clar suntem singurii continuatori ai gândirii românești. Pentru că doar nu o să
vină o echipă de cercetători suedezi care să ne modeleze ideile neaoșe. Să-i
văd eu cum ne explică doina, cum pun în teorie sinele și sinea și cum îi argumentează unui pustnic necesitatea
produselor Ikea. Basmele citite în copilărie, lecturile din școală și, mai
apoi, când ai făcut cunoștință cu scriitorii și cugetătorii români îți imprimă
simțământul că aparții unei culturi bogate, cu individualități afirmate la
nivel mondial. Istoricii, politicienii, regii, voievozii, oamenii care au avut
un cuvânt greu de spus de-a lungul timpului, pe aceste meleaguri, curg spre
tine, precum un râu spre o mare înspumată, în căutarea liniștii sacerdotale. Cuvintele
lor, lăsate în scris pentru tine, exclusiv pentru tine, române, au tăria unei
semințe de dor românesc, ce așteaptă să găsească pământ fertil. Pentru cine
consideri că a trăit Mihai Viteazul? Pentru cine crezi că a scris Mircea
Eliade? Pentru cine a simțit Brâncuși? Decebal, de ce și-a luat viața? Aș vrea
să nu rămânem la stadiul întrebărilor și să conștientizăm răspunsurile. Tu
trebuie să faci asta. Eu trebuie să fac asta. Dar mă complac într-un prezent fără
suflare, în care trăiesc cu sentimentul amar al singurătății.
Cred
că nu sunt doar eu în situația asta. Și tu ești năpădit de aceleași gânduri, de
dor, de jale, de năpastă ce se abat asupra noastră. Și, peste ele, simți cum
fulgeră trecutul și ne luminează prezentul, ca și când s-ar materializa, din
nimic, o ființă luminoasă de poveste ce ne arată calea spre altarul gândirii
românești.
Acum,
când scriu, gândesc românește.
Tu,
când citești, gândești românește.
Așa
gândești în fiecare zi, dar uiți.
Teorema 4: Românul
gândește românește
Axioma teoremei 5
Este
clar că există o dublă relație între cum mă manifest eu în societate și cum se
manifestă societatea în mine. Lucrurile se întâmplă ca într-o oglindă, a cărei
suprafață suferă de lipsa unei planeități perfecte și reflectă deformat, pe
fiecare altfel. Păcat că nu s-a inventat o oglindă în care să ne privim
sufletul, căci astfel nu am mai fi văzut
nicio diferență între noi!
Cum
evoluează socialul, mă influențează și pe mine, iar cum mă desfășor eu pot să
modific socialul apropiat. Este un drum cu două sensuri, pe care influențele
mișună continuu, ca circuitul vaporilor de apă în natură. Te adaptezi
instinctual, cameleonic la mediul înconjurător, împrumuți trăsături, gesturi,
stări din acesta, pentru ca, la rândul tău, să le transmiți mai departe. Suma
ta este adunarea dintre societate și individualismul social de care dai dovadă.
Avem aceleași preocupări și jocuri, când suntem copii, învățăm despre aceleași
lucruri la școală, muncim în spațiul acelorași legi morale și sociale la
maturitate și murim în același pământ. Trăim într-o sferă de influență
românească și ne manifestăm în ea cu aceleași capacități spirituale, atât de
diferit la suprafață, dar atât de identic în esență.
Acum,
când scriu, mă manifest românește.
Tu,
când citești, te manifești românește.
Așa
te manifești în fiecare zi, dar uiți.
Teorema 5: Românul se
manifestă românește
Axioma ta
Pentru
moment nu mai am nicio axiomă și nicio teoremă. Dacă ai tu, te rog să o scrii,
așa cum știi, și să o faci publică. Chiar insist.
Eu
știu doar că acum, când scriu, sunt român.
Tu,
când citești, ești român.
Ești
român în fiecare zi, dar uiți.
Eu
vreau să nu mai uiți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu